În 1905, un tânăr fizician necunoscut, Albert Einstein, în vârstă de 26 de ani, publică trei articole în revista științifică germană “Analele de fizică”. Acestea au avut un impact profund asupra fizicii moderne, revoluționând conceptele de spațiu, timp și energie.

Cel mai celebru articol, “Despre electrodinamica corpurilor în mișcare”, a pus bazele teoriei relativității restrânse. Această teorie afirmă că spațiul și timpul nu sunt absolute, ci sunt relative la sistemul de referință al observatorului. Aceasta a dus la o serie de consecințe uimitoare, cum ar fi faptul că viteza luminii este o constantă universală și că masa și energia sunt interschimbabile.

Câteva luni mai târziu, Einstein a publicat o lucrare care a dus la formularea ecuației E=mc2, cea mai faimoasă ecuație din istorie. Această ecuație afirmă că masa este o formă de energie, iar energia este o formă de masă. Aceasta a avut un impact major asupra fizicii nucleare, explicând cum se poate produce energia nucleară.

Articolele lui Einstein l-au propulsat în atenția comunității științifice. A fost contactat de Max Planck, fondatorul fizicii cuantice, și a fost invitat să devină profesor asociat de fizică teoretică la Universitatea din Zürich. În 1913, a devenit coleg cu Planck la Universitatea din Berlin, unde a continuat să lucreze la teoria relativității.

Însă paternitatea teoriei relativității este contestată de unii specialiști, care susțin că îi aparține matematicianului francez Henri Poincaré. Poincaré a publicat o serie de articole despre relativitate în anii 1890 și 1900. Cu 25 de zile înainte ca articolul lui Einstein să fie publicat, Poincaré a prezentat un rezumat al lucrărilor sale despre dinamica electronului în fața Academiei din Paris. În discursul său, Poincaré a menționat relativitatea.